Fuga

Mişcă Gheorghe, mişc-odată
Sus pe cal, dă bice, hai
Că te-o prinde o talpă lată,
Lasă tot ce ai!

Marş departe Gheorghe, acum!
Nu privi un ochi spre noi
Vai de pielea ta, ce drum:
Geruri şi strigoi!

Nu te-aude decât mumă
Cum te târâi prin pământuri,
Tot bătut mereu de brumă
Şi de gânduri

Nu se aude? îţi zic, piei!
Te-nfioară la ce vine,
Dinţi lucioşi, ce nişte zmei
Gheorghe după tine

Încalecă şi-aleargă unde-i şti
Ti-am zis sa fugi, acum sa fugi!
Caci te-or ucide-acele mii
De tălpi corecte-n blugi

Dar unde Doamne şi-ncotro?
Căci ai murit fir-ai să fii!
Acum ar cam fi clipa Gheo’
Să cânţi şi să învii...

Nu-i bai dacă n-oi reuşi
Am învăţat şi eu să rabd cum pot.
Doamne, aştept de când mă ştii
Să fug şi să fiu mort!

Bocet

Am auzit un bocet azi, aproape,
Şi în fiinţa mea s-aprinse amintirea morţii.
Şi-acum mai plâng aceia pentru moarte
Tot îi aud, îi auzim cu toţii...

Un vaiet lung şi grav încă se mai aude.
I-aş întreba pe cei ce strigă-n jale,
Pe-acele triste şi-ngrozite rude:
Pe care creastă-o fi acum al lor sau în ce vale?

Doamne! ce bocet mă trezi astăzi din somn
Şi nu mai mă lăsă o clipă să visez în lene
Dar îmi înfăţişă că-n viitor am să tot dorm
Fără să mai ridic vreodată gene la sprâncene

Argumente...

Pentru că sunt şi ard şi pot să strig,
Pentru c-am foc în mine şi scântei,
Pentru că simt şi văd sclipirile din ochii ei,
Pentru că pot să mă despoi, nebun, în frig

Să dăruiesc zăpezii lacrimi de alin,
Pentru că am curaj s-alung urâtul, să-l blestem,
Pentru că am voinţă, sânge aprig, demn,
Pentru că nu e totul scrum şi chin,

Pentru că însetez de râuri repezi şi de mare,
Şi pot să-nghit pământ cu tot cu spice,
Pentru că pot sui pe cai, să chiui, să dau bice,
Să strâng la piept cirezi de tauri fără de scăpare,

Să văd un cer senin şi să-l privesc cu anii,
Pentru că-n ochi am lumi, lumină şi cenuşă
Şi-ntre aripi o ţin pe mândra jucăuşă,
Pentru că-s liber să alerg pe plai cârlanii,

Pentru acestea pot zbiera: Doamne!

Există Dumnezeu!

Eu tot mai cred

Eu cred și-n întuneric stând,
Și tot mai sper, că mi-ai aprins o lumânare,
Să-mi lumineze ochii atunci când
Mi-e dor de mamă, de acasă, de ogoare.

Dar timpul... spală-mă cu timp de mai există,
De poți, arată-mi un minut măcar!
Ce-aș mai iubi fiece clipă tristă,
Ce-aş mai dansa orice moment amar

Și de mi-ai dărui și aripi, chiar de cioară,
Caută tu prin groapa de gunoi,
Să fiu, aş vrea, un clopot care zboară
Și poate aș zbura o lacrimă spre voi.

Eu tot mai cred și-aici, în întuneric stând
Şi sper, să îmi trimiţi surâsul tău de soare
Să-mi luminezi negura ochilor, pe când,
Mi-e dor de mamă, de acasă, de ogoare!

Omul in oglinda

Adu-ti aminte ca esti om…si nu doar tu,
Ci toti acei din jurul tau de-i vezi;
Si de-ti mai cer cate ceva, sa nu spui nu,
Si-oricat te necajesc, in ei sa crezi
Pentru ca da!…nici tu nu esti mai bun.
~

Si de-ai vedea ca si in tine crede cineva
Macar blajinul Dumnezeu… de L-ai vedea mai bine,
Atunci ai cauta mai mult pe undeva,
Sa nu mai judeci tu, pe cel de langa tine.

~

De-oi fi si eu odata colo’ in fata ta
Sa nu ma scuipi chiar de as fi murdar sau neiubit
In loc sa ma lovesti, m-ai binecuvanta
Si ai simti, in loc de moarte, c-ai trait!

Excelsior!

Ce scorpie putea-va sa m-atace
Sa-mi curete un vis al meu nebun
De-a deveni un om ceva mai bun,
De a zidi in mine pace...?

~

Ce suflete-necate in mandrie

M-or schingiui sa fiu asemeni lor

Punandu-mi aripile pe topor?
De-ar fi atunci sa mor, sa fie!

Cădere...

O lume spumegând prin valuri
Topindu-se în flăcări și război
Ce nu mai are vise ci doar planuri
Se-neacă nevăzut ca un strigoi

Mă pierd și eu cu ea instrăinat
M-agăț de maluri ce nu sunt
Nu am nici aripi de zburat
Nici aer să mai strig vreun cânt

Pustnic

Vad viata mea fara sfarsit
Nascandu-se la infinit
Nu stiu nici cum nu stiu nici cand
Stiu doar mereu si doar plangand

Stiu sa ma rog ingenuncheat
Cu fata catre Cel uitat
Cu trupul slab in muntii goi
Nu vreau nimic si totul voi

In suferinta si-n pustiu
Aleg al Domnului sa fiu
Sa nu ma stie nici o lume
Nici dupa glas nici dupa nume

Pentru tarana si strabuni
Aleg sa stau intre furtuni
Sa torc al cerului fuior
Sa nu am patimi si nici dor

Prin piatra seaca se zareste
Cum zbiara omul, cum orbeste
Din verzi ca viata naltii brazi
Se-aude omule cum cazi

Si-l chem pe Domnu'n ajutor
Si tot esti slab si tot esti chior
De ce cu inima nu crezi
Fara sa stii, fara sa vezi...?

Daniil Sihastrul - de Andrei Ciorunga

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

Începutul vieţii

Sădit-am în grădină
Un sâmbur de tămâie
Şi-a răsărit la cină
Un Domn bătut în cuie.

Cu sângele-n pahare
Fierbând de suferinţă,
Cu trupul prins în fiare
Miroase-a biruinţă.

Din astă lume tristă
Aş vrea să mai rămâie
Doar o lumină Hristă
Şi-un sâmbur de tămâie...

Rugaciune

O rugăminte către stele am făcut:
Prin mila Domnului de sus,
Să nu existe viitor şi nici trecut
Ci doar Cuvântul cel de netradus!

Ai coborât Tu Doamne prin ţărână
Te-ai facut om în chip şi-asemănare
Aşa ajuta-mi maica mea bătrână
Să poată sta-n genunchi nu în picioare!

Sărac aş vrea să fiu pe-acest pământ
Nu voi arginti ce mintea-mi ruginesc
Şi mai nimic nu vreau... doar un Cuvânt
Să-mi ducă inima pe drum ceresc.

Salcamii - de Aurelian Guta

Cu radacini adanci infipte-n lut,

suntem salcami cu lemnul greu si tare,
cu fruntea crengilor privim spre soare.
Acel ce ne-a nascut,murind,a vrut
sa fim salcami:al tarii tare scut.

Suntem salcami si crestem pretutindeni
pe rapi adanci,pe grui si pe podzol,
pe sufletul si trupul tarii gol,
pe raristi saracite de osande.
Suntem salcami si crestem pe oriunde.

Noi crestem repede ca o furtuna.
Calaii s-au temut de-atat elan,
cat se ridica bradul intr-un an,
noi crestem vijelie intr-o luna.

Noi nu voim pe nimeni sa-nspinam,
dar toti dusmanii ne-au izbit de moarte,
menindu-ne prigoanele drept soarte.
Doar ghimpii ne-au fost dati sa ne-aparam...

Un dor aprins inspre destin ne mana
si unde unul a cazut ranit,
o mie de lastari au rasarit.
Suntem salcami si crestem din tarana,
codrii de crez si datina romana.

Îndemnul bătrânilor!

Dacă doreşti să scrii acum o poezie,
Gândeşte nu în timp; în veşnicie!

De vrei să fii-mpărat precum Mântuitorul
Să nu conduci, fii slujitorul!

De vrei în nori ca sfinxul cel din munţi să fii
Va trebui să mori şi din pământ să-nvii!

De vrei să simţi cum e să zbieri de fericire,
Întâi să plângi pe locul tău arid în neclintire!

Dacă îţi fierbe inima din piept şi bate greu,
Tu să o stingi cu bunul Dumnezeu!

Dacă de sete-ai vrea să te îneci,
Prin ploile de lacrimi strămoşeşti să treci!

De vrei să ai strălucitor sânge prin vine
Rămâi ca apa de curat creştine!

De vrei să vezi tot nevăzutul cel frumos,
Să dai vederea toată lui Hristos!

Iar dacă vrei să fii luceafăr sfânt şi depărtat
Nu te-ntrista, ai doar o lume de-nfruntat!

Nu te mira... - de Vasile Voiculescu

Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.

În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.

Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Şi toată floarea stearpă-mi cade.

Zadarnic firea mă striveşte
Mereu sub aspra-mi suferinţă,
În mine pururi încolţeşte,
Mai viu, obstească năzuinţă.

Şi-n van m-abate-n jos furtuna
Şi strâns ma ţin cătuşe grele,
În mine lumea îşi încearcă-ntr-una
Avântu-i veşnic către stele!

Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieşit-a Venera întreagă!

Contemporan - de Vasile Voiculescu

Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;
Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;
Sunt slab, sămânţa care-o suflă vântul
Pe stepele vieţii îndelung,
Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!

Chiar dacă eşti la infinit de mine,
Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Şi sunt contemporan cu Veşnicia.

Înfăţişare - de Ion Barbu

Pudrează râul tragic în oglindă,
Cu de-amănuntul, cristalin, de bal;
Săltate-n coc, volutele să prindă
Perucii de argint - un encefal.

La balul liniştit, de mare gală,
De vrei să placi frumosului tău Domn:
Treaz, poleieşte-ţi masca facială
Şi dinţii înverziţi de duh de somn;

Luminile odăilor le stinge!
Să-nceapă marea pară de opal,
Când îngheţat, din iarna care ninge
În creştet, ca-ntr-un parc, pe encefal.

- Fii Domnului statură luminoasă,
Cu gândul - sprinten fulger viitor!
Să-ţi fie braţul spadă bătăioasă
Şi ochiul: disc lunar lunecător.

Un mormânt creştin

Aici e doar Cuvântul
Dar nu-i nimic a spune
Aici este mormântul
Pentru această lume.

Aici nu e visare,
Nu-s aripi de zburat
Dar este o cărare
Doar una de urmat.

Aici sunt viermi şi oase
Nu este loc de joacă
Se-aud doar furtunoase
Bătăile în toacă.

De-aici strigă străbunii
Aici se tânguiesc
Pentru noi toţi: nebunii
Care nu-i mai cinstesc.

Aici nu-i veselie
Şi nimic nu străluce
E doar o temelie
Pe care stă o cruce.

Aici e locul pentru
Cei ce de mult s-au dus
Şi au ajuns în centrul
Fiinţei Lui Iisus

Aici pământu-i rece
Şi-apasă mult prea greu
Pe-aici aer nu trece
Dar trece Dumnezeu…

Bătrânii zilei

Priveam bătrânii brazi din munţi pe la apus
Cum ascuţiţi spre cerul viu se înălţau
Şi cu o furie a rădăcinilor preavechi urlau:
“Să vă rugaţi la El şi să-L iubiţi nespus!”

Priveam stejarii cei bătrâni în miez de noapte
Ce paşnic şi ce liniştit stau pe pământ
Şi cum din trunchi se face auzit al lor cuvânt:
“Să vă rugaţi la El până şi după moarte!”

Priveam bătrânii oameni dis-de-dimineaţă
Cum se încovoiau în jos de neputinţă
Şi nu aveau nimic mai mult decât credinţă
Dar se rugau: “Doamne prin moarte da-ne viaţă”

Daţi-mi un trup, voi munţilor - de Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Tămâie şi fulgi - de Lucian Blaga

Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereţi.
Şi trupul moale ca de in curat
şi părul ţi l-ai uns peste-o cadelniţă-n tămâie,
fir de fir,
ca să miroşi la fel c-un patrafir.

Prin sat trec sanii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.

Fulgi moi şi graşi îmi troienesc
în pace lumea ca de scrum,
şi fulgi de-aramă azvârliţi din cer
par clopoţeii atârnaţi
de gâtul paşilor de cai pe drum.

Ciobanii întârziaţi pe uliţi simt
că cei cari s-au culcat
au clipe de tămâie şi de in
curat.

Curat.