Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:
Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.
Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.
Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.
Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?
De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?
Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.
Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.
Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.
Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.
Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.
Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.
Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:
Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.
Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.
Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.
Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?
De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?
Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.
Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.
Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.
Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.
Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.
Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.
Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu