Bocet

Am auzit un bocet azi, aproape,
Şi în fiinţa mea s-aprinse amintirea morţii.
Şi-acum mai plâng aceia pentru moarte
Tot îi aud, îi auzim cu toţii...

Un vaiet lung şi grav încă se mai aude.
I-aş întreba pe cei ce strigă-n jale,
Pe-acele triste şi-ngrozite rude:
Pe care creastă-o fi acum al lor sau în ce vale?

Doamne! ce bocet mă trezi astăzi din somn
Şi nu mai mă lăsă o clipă să visez în lene
Dar îmi înfăţişă că-n viitor am să tot dorm
Fără să mai ridic vreodată gene la sprâncene

Argumente...

Pentru că sunt şi ard şi pot să strig,
Pentru c-am foc în mine şi scântei,
Pentru că simt şi văd sclipirile din ochii ei,
Pentru că pot să mă despoi, nebun, în frig

Să dăruiesc zăpezii lacrimi de alin,
Pentru că am curaj s-alung urâtul, să-l blestem,
Pentru că am voinţă, sânge aprig, demn,
Pentru că nu e totul scrum şi chin,

Pentru că însetez de râuri repezi şi de mare,
Şi pot să-nghit pământ cu tot cu spice,
Pentru că pot sui pe cai, să chiui, să dau bice,
Să strâng la piept cirezi de tauri fără de scăpare,

Să văd un cer senin şi să-l privesc cu anii,
Pentru că-n ochi am lumi, lumină şi cenuşă
Şi-ntre aripi o ţin pe mândra jucăuşă,
Pentru că-s liber să alerg pe plai cârlanii,

Pentru acestea pot zbiera: Doamne!

Există Dumnezeu!

Eu tot mai cred

Eu cred și-n întuneric stând,
Și tot mai sper, că mi-ai aprins o lumânare,
Să-mi lumineze ochii atunci când
Mi-e dor de mamă, de acasă, de ogoare.

Dar timpul... spală-mă cu timp de mai există,
De poți, arată-mi un minut măcar!
Ce-aș mai iubi fiece clipă tristă,
Ce-aş mai dansa orice moment amar

Și de mi-ai dărui și aripi, chiar de cioară,
Caută tu prin groapa de gunoi,
Să fiu, aş vrea, un clopot care zboară
Și poate aș zbura o lacrimă spre voi.

Eu tot mai cred și-aici, în întuneric stând
Şi sper, să îmi trimiţi surâsul tău de soare
Să-mi luminezi negura ochilor, pe când,
Mi-e dor de mamă, de acasă, de ogoare!