Îndemnul bătrânilor!

Dacă doreşti să scrii acum o poezie,
Gândeşte nu în timp; în veşnicie!

De vrei să fii-mpărat precum Mântuitorul
Să nu conduci, fii slujitorul!

De vrei în nori ca sfinxul cel din munţi să fii
Va trebui să mori şi din pământ să-nvii!

De vrei să simţi cum e să zbieri de fericire,
Întâi să plângi pe locul tău arid în neclintire!

Dacă îţi fierbe inima din piept şi bate greu,
Tu să o stingi cu bunul Dumnezeu!

Dacă de sete-ai vrea să te îneci,
Prin ploile de lacrimi strămoşeşti să treci!

De vrei să ai strălucitor sânge prin vine
Rămâi ca apa de curat creştine!

De vrei să vezi tot nevăzutul cel frumos,
Să dai vederea toată lui Hristos!

Iar dacă vrei să fii luceafăr sfânt şi depărtat
Nu te-ntrista, ai doar o lume de-nfruntat!

Nu te mira... - de Vasile Voiculescu

Nu te mira că-mi prinzi privirea,
Păienjenită de durere,
Adesea cercetând ivirea
Şi alte lumi, şi altor ere.

În toiul luptelor nebune,
Pe rana inimii ce moare
Nădejdea vremilor mai bune
Răsare pururi ca o floare.

Din tot ce mi-a-nflorit vreodată,
Ea singură purta-va roade,
Azi, când grădina-i scuturată
Şi toată floarea stearpă-mi cade.

Zadarnic firea mă striveşte
Mereu sub aspra-mi suferinţă,
În mine pururi încolţeşte,
Mai viu, obstească năzuinţă.

Şi-n van m-abate-n jos furtuna
Şi strâns ma ţin cătuşe grele,
În mine lumea îşi încearcă-ntr-una
Avântu-i veşnic către stele!

Din mii de gânduri turburate
Un vis curat mi se încheagă,
Precum din spume sfărâmate
Ieşit-a Venera întreagă!

Contemporan - de Vasile Voiculescu

Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;
Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;
Sunt slab, sămânţa care-o suflă vântul
Pe stepele vieţii îndelung,
Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!

Chiar dacă eşti la infinit de mine,
Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Şi sunt contemporan cu Veşnicia.

Înfăţişare - de Ion Barbu

Pudrează râul tragic în oglindă,
Cu de-amănuntul, cristalin, de bal;
Săltate-n coc, volutele să prindă
Perucii de argint - un encefal.

La balul liniştit, de mare gală,
De vrei să placi frumosului tău Domn:
Treaz, poleieşte-ţi masca facială
Şi dinţii înverziţi de duh de somn;

Luminile odăilor le stinge!
Să-nceapă marea pară de opal,
Când îngheţat, din iarna care ninge
În creştet, ca-ntr-un parc, pe encefal.

- Fii Domnului statură luminoasă,
Cu gândul - sprinten fulger viitor!
Să-ţi fie braţul spadă bătăioasă
Şi ochiul: disc lunar lunecător.

Un mormânt creştin

Aici e doar Cuvântul
Dar nu-i nimic a spune
Aici este mormântul
Pentru această lume.

Aici nu e visare,
Nu-s aripi de zburat
Dar este o cărare
Doar una de urmat.

Aici sunt viermi şi oase
Nu este loc de joacă
Se-aud doar furtunoase
Bătăile în toacă.

De-aici strigă străbunii
Aici se tânguiesc
Pentru noi toţi: nebunii
Care nu-i mai cinstesc.

Aici nu-i veselie
Şi nimic nu străluce
E doar o temelie
Pe care stă o cruce.

Aici e locul pentru
Cei ce de mult s-au dus
Şi au ajuns în centrul
Fiinţei Lui Iisus

Aici pământu-i rece
Şi-apasă mult prea greu
Pe-aici aer nu trece
Dar trece Dumnezeu…

Bătrânii zilei

Priveam bătrânii brazi din munţi pe la apus
Cum ascuţiţi spre cerul viu se înălţau
Şi cu o furie a rădăcinilor preavechi urlau:
“Să vă rugaţi la El şi să-L iubiţi nespus!”

Priveam stejarii cei bătrâni în miez de noapte
Ce paşnic şi ce liniştit stau pe pământ
Şi cum din trunchi se face auzit al lor cuvânt:
“Să vă rugaţi la El până şi după moarte!”

Priveam bătrânii oameni dis-de-dimineaţă
Cum se încovoiau în jos de neputinţă
Şi nu aveau nimic mai mult decât credinţă
Dar se rugau: “Doamne prin moarte da-ne viaţă”

Daţi-mi un trup, voi munţilor - de Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Tămâie şi fulgi - de Lucian Blaga

Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereţi.
Şi trupul moale ca de in curat
şi părul ţi l-ai uns peste-o cadelniţă-n tămâie,
fir de fir,
ca să miroşi la fel c-un patrafir.

Prin sat trec sanii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.

Fulgi moi şi graşi îmi troienesc
în pace lumea ca de scrum,
şi fulgi de-aramă azvârliţi din cer
par clopoţeii atârnaţi
de gâtul paşilor de cai pe drum.

Ciobanii întârziaţi pe uliţi simt
că cei cari s-au culcat
au clipe de tămâie şi de in
curat.

Curat.