Dezbinare

Mintea mi-a obosit
Din pricina şuvoaielor de răutate.
Inima s-a scrântit şi ea
Din cauza abisului ce îi dă târcoale.
Nu mai simt,
Nu mai aud,
Nu mai am lacrimi,
Doar vaiete şi speranţă.
Scâncesc doar noaptea
Să mă audă şi întunericul,
Şi dragostea să se împartă a doua zi de dimineaţă
Între oameni
Ca nişte colaci cu nucă şi miere.

Vine Crăciunul

Doamne înmugureşte-ne!
Doamne înfloreşte-ne pe noi!
Doamne înrădăcinează inimile noastre în alte inimi
Pline de sânge şi de dor!
Doamne ciopleşte-ne!
Ciopleşte-ne carnea şi coloana vertebrală
Şi sufletul...
Ridică genele noastre îngheţate spre cer,
Spală creştetul nostru cu apa limpede a izvoarelor,
Luminează ochii şi tâmplele noastre Doamne!
Ca să putem vedea lumina ochilor ce ne înconjoară,
Ca să vedem sufletele oamenilor
În nuanţe de alb şi verde
Nu în negru şi roşu,
Ca să vedem albinele din om,
Nu viespile
Doamne ajută-ne să ardem
Şi să şoptim numele Tău în fiecare seară
În patul nostru,
Dintr-un instinct ce străbate universul rece ca o linie dreaptă!
Naşte-ne Doamne în mijlocul unui lan de grâu
Şi spală obrajii noştrii îmbujoraţi,
De palmele pe care nu le-am primit
Amin!

Iertare

Muzica, muncile, gemetele,
Multa mea goană
Mă aleargă către colţuri speriate şi nebune
Plantându-mi fire de iarbă pe piept.
Da! Mă afund într-o gură de pământ
Şi zbier către animalele din jur:
Nu mă lăsaţi să mor
Căci sunt prea tânăr şi prea vesel!
Aş spune lucrurilor pe nume
Acum în final...
Căci nu mi-a mai rămas decât adevărul.
Adevărul!
El e singurul care poate mângâia,
Care poate opri strigătele şi gemetele,
Care face lacrimile să sclipească
Şi să curgă acolo unde trebuie:
În pământ
Şi în cer.
Iertaţi-mă, sunt şi eu doar un om.

Revelaţii urbane

Într-o zi ciudată şi sugrumată de toamnă
Într-un oraş demn de o aglomeraţie mai speriată,
Într-un timp
În care absolutul părea să ne lunece pe şira spinării,
Mi-am lăsat moale inima
Şi au început să îngălbenească şi să zboare
Foile cărţii de rugăciune
Pe care îmi ţineam mâinile şi gândurile
Şi sufletul
Iar sufletul mi se îngălbenea şi el
Şi se zdruncina din rădăcini
Iar inima mea se topea ca ceara
Şi curgea uşor pe trotuare
La gândul că poate sunt prea fricos
Sau prea cenuşiu
Sau prea geometric
Pentru a putea să dezleg vreodată
Eternitatea.

Despre mama; Scrisoare

 

Mai ţii minte tăticule
Când eram profesoară la şcoala din sat,
Satul nostru frumos,
Şi mă aşteptai acasă, iarna
Tu şi mămica,
Cu ţuică fiartă pe care o ţineai pe sobă
Ca să mă încălzeşti?
Mai ţii minte cum stăteam împreună
Câte mai povesteam...
Şi mă întrebai dacă mi-e bine.
E bine şi acum tăticule
Am şi eu copilul meu
Şi nepotul meu
Dar am îmbătrânit
Şi mi-e dor de satul nostru
Care a îmbătrânit şi el
Să îl vezi pe nea Tanţă şi carul lui cu boi,
Cât de bătrân e acum!
Nea Olică, nea Păun şi ţaţa Mariţa,
Chiar şi mămica
Au murit de mult tăticule
Mi-e dor de viaţa noastră liniştită... dar nu te îngrijora, e bine.
Doar că mi-ar plăcea să mă mai aştepte cineva
Acasă, lângă sobă,
Cu pâine caldă din cuptor şi cu ţuică fiartă
Să povestim
Şi să îmbătrânim
Împreună