Lirisme pentru unire

Multe cuvinte se unesc,
Săracele,
Pentru a crea noi înţelesuri:
Înfrigurare, însingurare,
Astăzi, alaltăieri, altundeva,
Întrutotul, într-adevăr…
De parcă ar trebui să ne unim şi noi
Oamenii,
Creatori de cuvinte,
Şi să ne ţinem unul de altul
Ca într-o horă a iubirii,
Pentru a găsi înţelesurile vieţii,
Sau pentru a fi într-adevăr
 _______________________

Hora se construieşte
Din colaci cu miere şi nucă
Sau din oameni care joacă;
Din fiinţe care se joacă
Şi sunt toate ca una.
Învârteala dragostei,
Săritura bucuriei!

Praf

Se pune praful,
Se alege praful
Şi nimeni nu mai vrea să iubească.
Păcat.
Bate vântul cenuşa
Încă aprinsă...
Mi-o pun în cap şi ard liniştit.

poezie scurtă...

Să mă spele cineva pe obraz
De palmele pe care nu le-am luat...
Pentru numele Lui Dumnezeu!

Dezbinare

Mintea mi-a obosit
Din pricina şuvoaielor de răutate.
Inima s-a scrântit şi ea
Din cauza abisului ce îi dă târcoale.
Nu mai simt,
Nu mai aud,
Nu mai am lacrimi,
Doar vaiete şi speranţă.
Scâncesc doar noaptea
Să mă audă şi întunericul,
Şi dragostea să se împartă a doua zi de dimineaţă
Între oameni
Ca nişte colaci cu nucă şi miere.

Vine Crăciunul

Doamne înmugureşte-ne!
Doamne înfloreşte-ne pe noi!
Doamne înrădăcinează inimile noastre în alte inimi
Pline de sânge şi de dor!
Doamne ciopleşte-ne!
Ciopleşte-ne carnea şi coloana vertebrală
Şi sufletul...
Ridică genele noastre îngheţate spre cer,
Spală creştetul nostru cu apa limpede a izvoarelor,
Luminează ochii şi tâmplele noastre Doamne!
Ca să putem vedea lumina ochilor ce ne înconjoară,
Ca să vedem sufletele oamenilor
În nuanţe de alb şi verde
Nu în negru şi roşu,
Ca să vedem albinele din om,
Nu viespile
Doamne ajută-ne să ardem
Şi să şoptim numele Tău în fiecare seară
În patul nostru,
Dintr-un instinct ce străbate universul rece ca o linie dreaptă!
Naşte-ne Doamne în mijlocul unui lan de grâu
Şi spală obrajii noştrii îmbujoraţi,
De palmele pe care nu le-am primit
Amin!

Iertare

Muzica, muncile, gemetele,
Multa mea goană
Mă aleargă către colţuri speriate şi nebune
Plantându-mi fire de iarbă pe piept.
Da! Mă afund într-o gură de pământ
Şi zbier către animalele din jur:
Nu mă lăsaţi să mor
Căci sunt prea tânăr şi prea vesel!
Aş spune lucrurilor pe nume
Acum în final...
Căci nu mi-a mai rămas decât adevărul.
Adevărul!
El e singurul care poate mângâia,
Care poate opri strigătele şi gemetele,
Care face lacrimile să sclipească
Şi să curgă acolo unde trebuie:
În pământ
Şi în cer.
Iertaţi-mă, sunt şi eu doar un om.

Revelaţii urbane

Într-o zi ciudată şi sugrumată de toamnă
Într-un oraş demn de o aglomeraţie mai speriată,
Într-un timp
În care absolutul părea să ne lunece pe şira spinării,
Mi-am lăsat moale inima
Şi au început să îngălbenească şi să zboare
Foile cărţii de rugăciune
Pe care îmi ţineam mâinile şi gândurile
Şi sufletul
Iar sufletul mi se îngălbenea şi el
Şi se zdruncina din rădăcini
Iar inima mea se topea ca ceara
Şi curgea uşor pe trotuare
La gândul că poate sunt prea fricos
Sau prea cenuşiu
Sau prea geometric
Pentru a putea să dezleg vreodată
Eternitatea.

Despre mama; Scrisoare

 

Mai ţii minte tăticule
Când eram profesoară la şcoala din sat,
Satul nostru frumos,
Şi mă aşteptai acasă, iarna
Tu şi mămica,
Cu ţuică fiartă pe care o ţineai pe sobă
Ca să mă încălzeşti?
Mai ţii minte cum stăteam împreună
Câte mai povesteam...
Şi mă întrebai dacă mi-e bine.
E bine şi acum tăticule
Am şi eu copilul meu
Şi nepotul meu
Dar am îmbătrânit
Şi mi-e dor de satul nostru
Care a îmbătrânit şi el
Să îl vezi pe nea Tanţă şi carul lui cu boi,
Cât de bătrân e acum!
Nea Olică, nea Păun şi ţaţa Mariţa,
Chiar şi mămica
Au murit de mult tăticule
Mi-e dor de viaţa noastră liniştită... dar nu te îngrijora, e bine.
Doar că mi-ar plăcea să mă mai aştepte cineva
Acasă, lângă sobă,
Cu pâine caldă din cuptor şi cu ţuică fiartă
Să povestim
Şi să îmbătrânim
Împreună

Pe obraz

Nu mă mai atinge, Doamne, nimeni pe obraji
Pe faţă mi-e doar barba şi o lacrimă crudă
Şi cu această rană adâncă şi udă
Mă preling printre clipe cu un palid curaj

Îngrijorat şi atent îmi citesc dimineaţa
Scrisul ce se scrie în mine mereu,
Litere ca fumul, de pustiu şi de greu,
Dezvăluie cenuşa, focul şi viaţa

Hoţule timp îmi scrijeleşti dungi pe frunte
Tăiat sunt de tot, că ai fost şi tot treci
Pe frunte am o viaţă şi sudorile reci,
Pe obraz doar o barbă iar la ochi gene crunte

Ca un fur vine timpul şi cum vrea să mă soarbă,
Prin viscol alerg şi în şoaptă tot strig:
Părăsit, nu mă mângâie nimeni şi-i frig!
Iar la ochi gene Doamne, pe obraz doar o barbă.

Fuga

Mişcă Gheorghe, mişc-odată
Sus pe cal, dă bice, hai
Că te-o prinde o talpă lată,
Lasă tot ce ai!

Marş departe Gheorghe, acum!
Nu privi un ochi spre noi
Vai de pielea ta, ce drum:
Geruri şi strigoi!

Nu te-aude decât mumă
Cum te târâi prin pământuri,
Tot bătut mereu de brumă
Şi de gânduri

Nu se aude? îţi zic, piei!
Te-nfioară la ce vine,
Dinţi lucioşi, ce nişte zmei
Gheorghe după tine

Încalecă şi-aleargă unde-i şti
Ti-am zis sa fugi, acum sa fugi!
Caci te-or ucide-acele mii
De tălpi corecte-n blugi

Dar unde Doamne şi-ncotro?
Căci ai murit fir-ai să fii!
Acum ar cam fi clipa Gheo’
Să cânţi şi să învii...

Nu-i bai dacă n-oi reuşi
Am învăţat şi eu să rabd cum pot.
Doamne, aştept de când mă ştii
Să fug şi să fiu mort!

Bocet

Am auzit un bocet azi, aproape,
Şi în fiinţa mea s-aprinse amintirea morţii.
Şi-acum mai plâng aceia pentru moarte
Tot îi aud, îi auzim cu toţii...

Un vaiet lung şi grav încă se mai aude.
I-aş întreba pe cei ce strigă-n jale,
Pe-acele triste şi-ngrozite rude:
Pe care creastă-o fi acum al lor sau în ce vale?

Doamne! ce bocet mă trezi astăzi din somn
Şi nu mai mă lăsă o clipă să visez în lene
Dar îmi înfăţişă că-n viitor am să tot dorm
Fără să mai ridic vreodată gene la sprâncene

Argumente...

Pentru că sunt şi ard şi pot să strig,
Pentru c-am foc în mine şi scântei,
Pentru că simt şi văd sclipirile din ochii ei,
Pentru că pot să mă despoi, nebun, în frig

Să dăruiesc zăpezii lacrimi de alin,
Pentru că am curaj s-alung urâtul, să-l blestem,
Pentru că am voinţă, sânge aprig, demn,
Pentru că nu e totul scrum şi chin,

Pentru că însetez de râuri repezi şi de mare,
Şi pot să-nghit pământ cu tot cu spice,
Pentru că pot sui pe cai, să chiui, să dau bice,
Să strâng la piept cirezi de tauri fără de scăpare,

Să văd un cer senin şi să-l privesc cu anii,
Pentru că-n ochi am lumi, lumină şi cenuşă
Şi-ntre aripi o ţin pe mândra jucăuşă,
Pentru că-s liber să alerg pe plai cârlanii,

Pentru acestea pot zbiera: Doamne!

Există Dumnezeu!

Eu tot mai cred

Eu cred și-n întuneric stând,
Și tot mai sper, că mi-ai aprins o lumânare,
Să-mi lumineze ochii atunci când
Mi-e dor de mamă, de acasă, de ogoare.

Dar timpul... spală-mă cu timp de mai există,
De poți, arată-mi un minut măcar!
Ce-aș mai iubi fiece clipă tristă,
Ce-aş mai dansa orice moment amar

Și de mi-ai dărui și aripi, chiar de cioară,
Caută tu prin groapa de gunoi,
Să fiu, aş vrea, un clopot care zboară
Și poate aș zbura o lacrimă spre voi.

Eu tot mai cred și-aici, în întuneric stând
Şi sper, să îmi trimiţi surâsul tău de soare
Să-mi luminezi negura ochilor, pe când,
Mi-e dor de mamă, de acasă, de ogoare!

Omul in oglinda

Adu-ti aminte ca esti om…si nu doar tu,
Ci toti acei din jurul tau de-i vezi;
Si de-ti mai cer cate ceva, sa nu spui nu,
Si-oricat te necajesc, in ei sa crezi
Pentru ca da!…nici tu nu esti mai bun.
~

Si de-ai vedea ca si in tine crede cineva
Macar blajinul Dumnezeu… de L-ai vedea mai bine,
Atunci ai cauta mai mult pe undeva,
Sa nu mai judeci tu, pe cel de langa tine.

~

De-oi fi si eu odata colo’ in fata ta
Sa nu ma scuipi chiar de as fi murdar sau neiubit
In loc sa ma lovesti, m-ai binecuvanta
Si ai simti, in loc de moarte, c-ai trait!

Excelsior!

Ce scorpie putea-va sa m-atace
Sa-mi curete un vis al meu nebun
De-a deveni un om ceva mai bun,
De a zidi in mine pace...?

~

Ce suflete-necate in mandrie

M-or schingiui sa fiu asemeni lor

Punandu-mi aripile pe topor?
De-ar fi atunci sa mor, sa fie!

Cădere...

O lume spumegând prin valuri
Topindu-se în flăcări și război
Ce nu mai are vise ci doar planuri
Se-neacă nevăzut ca un strigoi

Mă pierd și eu cu ea instrăinat
M-agăț de maluri ce nu sunt
Nu am nici aripi de zburat
Nici aer să mai strig vreun cânt

Pustnic

Vad viata mea fara sfarsit
Nascandu-se la infinit
Nu stiu nici cum nu stiu nici cand
Stiu doar mereu si doar plangand

Stiu sa ma rog ingenuncheat
Cu fata catre Cel uitat
Cu trupul slab in muntii goi
Nu vreau nimic si totul voi

In suferinta si-n pustiu
Aleg al Domnului sa fiu
Sa nu ma stie nici o lume
Nici dupa glas nici dupa nume

Pentru tarana si strabuni
Aleg sa stau intre furtuni
Sa torc al cerului fuior
Sa nu am patimi si nici dor

Prin piatra seaca se zareste
Cum zbiara omul, cum orbeste
Din verzi ca viata naltii brazi
Se-aude omule cum cazi

Si-l chem pe Domnu'n ajutor
Si tot esti slab si tot esti chior
De ce cu inima nu crezi
Fara sa stii, fara sa vezi...?

Daniil Sihastrul - de Andrei Ciurunga

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmane
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

Începutul vieţii

Sădit-am în grădină
Un sâmbur de tămâie
Şi-a răsărit la cină
Un Domn bătut în cuie.

Cu sângele-n pahare
Fierbând de suferinţă,
Cu trupul prins în fiare
Miroase-a biruinţă.

Din astă lume tristă
Aş vrea să mai rămâie
Doar o lumină Hristă
Şi-un sâmbur de tămâie...

Rugaciune

O rugăminte către stele am făcut:
Prin mila Domnului de sus,
Să nu existe viitor şi nici trecut
Ci doar Cuvântul cel de netradus!

Ai coborât Tu Doamne prin ţărână
Te-ai facut om în chip şi-asemănare
Aşa ajuta-mi maica mea bătrână
Să poată sta-n genunchi nu în picioare!

Sărac aş vrea să fiu pe-acest pământ
Nu voi arginti ce mintea-mi ruginesc
Şi mai nimic nu vreau... doar un Cuvânt
Să-mi ducă inima pe drum ceresc.